Ca mai toate oraşele vest-europene cu influenţe germanice, Basel are şi el un Marktplatz central, unde se găseşte Rathaus-ul (primăria). În faţa ei – zilnic, de dimineaţă până spre dup-amiază – funcţionează o piaţă de legume şi fructe şi nişte food-trucks cu mâncare relativ ieftină nu exagerat de scumpă, dar bună. Când se închid tarabele, alternativa rămâne McDonald’s-ul de peste drum, cu mâncare cam la acelaşi preţ, dar mult mai proastă lipsită de fantezie.

În schimb, Mec-ul ăsta e un foarte bun punct de observație. Aflat la etajul uneia dintre clădirile istorice din zonă (la parter găsindu-se Läderach, o ciocolaterie elveţiană în care mirosul de ciocolată te ameţeşte mai puţin decât preţul ei, 18 franci suta de grame), oferă o privelişte mai amplă asupra pieţei, a tramvaielor retro-futuriste şi silenţioase care opresc aici – şi asupra oamenilor care urcă şi coboară din ele.

Te izbeşte imediatvârsta inaintată a trecătorilor: 60+ (ca să fiu modest). Chiar şi în instantaneul de mai sus, găsit pe Flickr, se văd multe persoane trecute bine prin viaţă.

Seniori în trening şi în adidaşi, căutând să-şi umple ziua luând cu energie oraşul la picior. În alte condiţii – a se citi “în România” –, pe oamenii ăştia i-ar căuta moartea pe-acasă (şi ei i-ar răspunde cu promptitudine de pensionari pentru care taxele pe pensia lor mizeră şi moartea au rămas singurele certitudini).

Media ridicată de vârstă trebuie să fie semnul unui trai bun, însă – de obicei în ţările dezvoltate – reversul acestei medalii este deficitul de populaţie tânără, activă, care să muncească.

Conform statisticilor World Bank Group, între anii 1960 şi 2023, populaţia Elveţiei de vârstă 65+ s-a dublat (ajungând la o pondere de aproape 20% din totalul celor 9 milioane de locuitori), în timp ce populaţia foarte tânără, 0-14 ani, a scăzut cu o treime (ajungând la 15%).

Fenomenul îmbătrânirii se observă în toată zona Europei Centrale şi a ţărilor baltice, unde categoria seniorilor 65+ şi-a triplat ponderea în ultima jumătate de secol. Este, totodată, o fereastră de oportunitate pentru ţările cu o explozie demografică accentuată de a-şi extinde influenţa la nivel global, prin crearea unor comunităţi consistente în afara graniţelor naţionale.

Un exemplu foarte bun este India.

Populaţia Indiei s-a triplat în câteva zeci de ani (ajungând la aproape 1,5 miliarde în prezent), ponderea vârstnicilor 65+ fiind de numai 7%. Deci mor mai repede, însă populaţia activă este mult mai numeroasă – şi cu o acoperire globală extinsă. Obiectivul declarat al premierului Narendra Modi este să transforme India într-un jucător de top al lumii, lobby-ul pentru forţa de muncă indiană fiind extrem de agresiv în mai toate sectoarele economiei globale.

În ambele bănci transfrontaliere în care am lucrat, eram aproape hărțuiți să externalizăm cât mai multe activităţi către indienii de la Tata Services.

• Cel mai mare conglomerat de afaceri indian, Tata Group activează în domenii dintre cele mai variate, de la IT la siderurgie; de la comerț cu amănuntul la investiții financiare; de la telecomunicații la aeronautică (după cum se va vedea mai jos). Cu operațiuni în peste 100 de țări, Tata Group are aproape un milion de angajați – cifră pe care eu o consider imposibil de atins fără să cumperi forță de muncă la kilogram, pur și simplu. Cum ar veni, cantitate și nu neapărat calitate.

Orice, oricând, indiferent de nivelul de dificultate, indienii insistau să preia – deşi făceau gafe exasperante chiar şi pe roluri banalrle de monitorizare a unor procese în mare parte automatizate. Argumentul era mereu acelaşi: forţa de muncă ieftină. Nu conta că oamenii din proiect se schimbau mereu la o săptămână-două ori că, atunci când rămâneau mai mult, nu-şi asumau niciun fel de autonomie şi cereau instrucţiuni pentru fiecare bagatelă – împingându-i, de fapt, pe alţii să le facă treaba. Argumentul costului era decisiv. Că return-ul era pe măsura calicelii părea să nu conteze.

În acest context, tocmai s-a prăbuşit un avion Air India – companie parte din Tata Group, care se zbate de ani buni să scape de o reputaţie dubioasă şi să se ridice la înălţimea ambiţiilor premierului Modi. Încă nu se cunoaşte cauza tragediei (241 de morţi la bordul aparatului, cărora li se adaugă vreo 50 de nefericiţi de la sol, peste care s-a prăbuşit aeronava), dar au apărut speculaţii că unul dintre piloţi a confundat comenzile trenului de aterizare cu cele pentru flapsuri. O eroare umană aproape de neimaginat la nivelul de pregătire pe care se presupune că-l are asemenea personal specializat – însă în ton cu impresia îndoielnică pe care indienii o lasă în multe locuri: cantitate în detrimentul calității.

Până la apariţia unui raport oficial, eu reţin atât: una dintre manevrele elementare – decolarea, exersată de nenumărate ori pe simulatoare şi aparate de zbor de mici dimensiuni – a mers prost şi s-a sfârşit într-un carnagiu. E un memento cutremurător că, uneori, drama nu ține cont nici de sofisticarea sistemelor, nici de gradul de pregătire a componentei umane.

Dar ce te faci când nava e plină de găuri, unele cârpite de bine-de rău, altele care se cască larg – şi a încăput pe mâinile unor ageamii, care fie nu ştiu cum s-o manevreze, fie nu reuşesc să se pună de acord în ce direcţie s-o cârmească?

O ţară poate fi băgată în pământ la fel de uşor ca un Boeing 787 Dreamliner, cu aceleaşi consecinţe dezastruoase.

Exact ca în filmuleţul devenit viral cu aeronava Air India dispărând într-o flacără uriaşă, asta e imaginea care-mi vine în minte tot auzind cum bravii noştri politicieni pun la cale salvarea financiară a României (ajunsă în stare critică tocmai fiindcă unii dintre ei au mai "salvat-o" de vreo două ori în ultimii ani): un avion care se îndreaptă inexorabil spre un contact nimicitor cu pământul.

Într-o lume tot mai digitalizată, într-o țară care, în timpul liber, s-a obișnuit să plătească smart la festivaluri de muzică și de mâncare – iar în timpul programului de lucru e codașă la digitalizare și intermediere financiară…

…în țara asta s-a găsit să propună cineva suprataxarea tranzacțiilor bancare. Iar apoi, ca dileala să fie completă, a mai adăugat în propoziție și o “taxă de solidaritate”.

Și mă gândesc:

• Eu obțin un venit, pentru care plătesc impozit la stat.

• Bucuros c-am și eu un salariu, mă duc la un eveniment de hipsteri și-mi iau o bere artizanală, pentru care plătesc impozit la stat (TVA).

• Ca să plătesc berea, adică să mă folosesc din ce-a mai rămas din banii mei, plătesc iarăși impozit la stat. Altul.

• Iar ca să fie pace-n țară, mai plătesc un impozit. Din solidaritate.

Că eu, plătitorul de impozite în cascadă, trebuie să fiu solidar. Cu cine? Cu statul? Cu ANAF-ul, care e o bătaie de joc? Cu politicienii, care sunt, fiecare în parte, o insultă la adresa bunului simț și a minimei decențe?

Păi, nu mai bine încep toți ăștia de mai sus să fie ei oleak solidari cu mine? Eu plătesc (ca și până acum) și ei nu mai fură (începând de acum, deh). Abia ăsta e un aranjament echitabil. Orice altă formă de solidaritate e împotriva naturii – și va băga România în pământ de-a binelea, exact ca pe Dreamliner-ul indienilor.

Share Colţul cronicarului